Ce trăim acum nu e viaţă. Isus când l-a înviat pe Lazăr a zis: „Eu
sunt învierea şi viaţa”. Adică viaţa urmează după înviere. Ce trăim noi
acum e o luptă oarbă şi cruntă pentru existenţă. Serviciu, şcoală,
pâine, medicamente, copii, maşină defectă, un casetofon, o cafea. Şi
iarăşi: luni, marţi, miercuri, sâmbătă, duminică la Biserică. Visăm la
concediu, la vacanţă, dar avem tot mai puţin timp. Suntem mai reci, mai
indiferenţi, mai egoişti. Fiecare în cochilia lui, cu visuri mărunte, cu
refulări zilnice. Iubim narcisist şi în fugă. Ne este frică de
propriile sentimente. Cerul are gust de pământ, spitalele sunt pline de
bolnavi de cancer, suferinţă, lipsă, sărăcie a minţii, a sufletului şi
buzunarului. Ne-am risipit prin toată lumea, am vrut să ne fie mai bine
şi la mulţi ne este. Dar sufletele au rămas tot pustii, am luat cu noi
şi nepăsarea, egoismul, tristeţea, gelozia, neiubirea.
Trenul
vieţii ne poartă cu viteză spre ultima staţie. Suntem mai aproape de
sfârşitul tuturor lucrurilor decât am fost vreodată. De aceea, acum, a
te preocupa de mărunţişuri este o nebunie iar a căuta fericirea pe
pământ este moarte sigură. Fericirea nu atârnă de împrejurări. Fericirea
are de-a face cu Dumnezeu care e invariabil aşezat la capătul de linie
al vieţii noastre.
Va
trece şi iarna. De fapt, vor trece toate. Cine iubeşte viaţa aceasta o
va pierde pe cealaltă. Priviţi spre oameni şi veţi vedea necazuri mai
mari ca ale voastre. Priviţi spre pământ şi veţi vedea că nimic bun nu
poate să vă ofere. Priviţi spre cer şi veţi vedea că dincolo de stele e
ceva ce-aţi visat şi mult mai mult.
Vladimir Pustan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu