Singura care ramane

În momentul în care ne dăm seama că un lucru va avea în cele din urmă un sfârşit, e posibil să nici nu merite să-l începem. Viaţa este prea scurtă şi prea serioasă ca să ne permitem să o irosim, să o pierdem ocupându-ne cu lucruri trecătoare.

Din când în când ne izbeşte realitatea acestor cuvinte. La sfârşit de an sau cu ocazia zilei de naştere, când ne uităm în spate la ceea ce am făcut, observăm că nu am realizat nimic valoros. Toate grijile şi eforturile noastre, toate lucrurile pe care le-am spus şi le-am făcut, nu au lăsat nimic în urmă. Nu a rămas nimic- cu excepţia, probabil, a acţiunilor care au izvorât din dragoste, un gând iubitor, speranţă pentru cel de lângă noi, ceva ce a apărut din senin, probabil nici nu ai fost conştient de el.

         Unde ne duc cu gândul toate acestea? E foarte limpede. Totul, toată cunoştinţa, perspectiva, gândirea şi cuvintele noastre ar trebui să pornească din dragoste şi la fel să se întoarcă. Întrucât doar gândurile care izvorăsc din dragoste, în dragoste, rămân şi nu au niciodată un sfârşit.

        De ce trebuie ca toate celelalte să se încheie la un moment dat şi de ce dragostea dăinuieşte? Pentru că o persoană renunţă la ea însăşi doar în dragoste, în felul acesta ea pune deoparte dorinţele proprii de dragul celuilalt. Pentru că dragostea este singura pe care nu o creez eu, nu vine de la mine, ci din altă sursă, de la Dumnezeu. Pentru că doar prin dragoste poate Dumnezeu să lucreze prin noi- întrucât în toate celelalte suntem noi cei care acţionăm, sunt gândurile noastre, vorbele noastre, cunoştinţa noastră....

      Iar ceea ce ne aparţine nouă se va epuiza, tot ce avem vom pierde, dar ce vine de la Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu, rămâne. Pentru că dragostea este însăşi expresia fiinţei Lui, din acest motiv ea nu are sfârşit... ea se îndreaptă atât spre prieteni cât şi spre duşmani şi nu abandonează pe nimeni niciodată...

fragment din "The Collected Sermons of Dietrich Bonfoeffer" preluat de pe Christianity Today

Cu optimism, despre viata

Cunoscusem o doamnă ce la 39 de ani a aflat că are cancer. Şi-a sărutat soţul şi copilul, apoi s-a dus şi s-a spânzurat în garaj. La două zile după înmormântare i-au venit ultimele analize ce-au dovedit că fusese doar o alarmă falsă. Fusese perfect sănătoasă. Viaţa e formată din bucăţi ce fiecare în parte nu spune mare lucru, dar nici puse împreună nu dau imaginea unui întreg inteligibil.
 Dumnezeu e făcut vinovat pentru umorul Său negru mai ales atunci când lucrurile imposibil de înţeles ni se întâmplă nouă. Ştim că Dumnezeu râde uneori de oameni, dar niciodată când aceştia se împiedică.

Sunt un calvinist moderat pentru că sunt român şi orice român e calvinist din naştere dacă predestinarea o înţelegem ca şi fatalitate. Ştim că toate lucrurile lucrează spre bine, dar această idee optimistă e împuşcată în ceafă când citim mai departe în Romani că lucrurile lucrează spre binele doar a celor ce iubesc pe Dumnezeu.

Viaţa o trăim pentru că merită trăită fără să ne întrebăm cât de rentabilă e trăirea asta. Slăbiciunea creştinismului e promisiunea doar a unei vieţi viitoare luminoase şi până atunci trebuie să îndurăm ca ceilalţi taxe, impozite, chimioterapie, politicieni, gripă porcină, decepţii în iubire. Şi noi va trebui să ne lăsăm în cimitire pe cei dragi şi să trăim din salarii mizerabile şi pensii de comă. Viaţa de creştin e frumoasă şi dacă n-ar avea ca finalitate cerul, s-ar merita să trăim frumos şi dacă n-ar exista Dumnezeu, doar pentru autoportretul din oglinda de la baie ce arată ochi senini şi frunte fără riduri.

De omorât, te omori nu numai când te arunci în faţa acceleratului, ci şi atunci când nu mai ai visuri, idealuri şi lupte. Când nu mai speri, când nu mai numeri stelele ce cad, când nu mai plângi şi nu mai râzi, când te plictiseşti ore întregi în faţa calculatorului, când nu te mai mişcă durerea celuilalt.
De aceea trăiţi, nu cum zicea domnul Băsescu, bine, ci pur şi simplu trăiţi zilele ce v-au mai rămas.
 

V l a d i m i r  P u s t a n