Singura care ramane

În momentul în care ne dăm seama că un lucru va avea în cele din urmă un sfârşit, e posibil să nici nu merite să-l începem. Viaţa este prea scurtă şi prea serioasă ca să ne permitem să o irosim, să o pierdem ocupându-ne cu lucruri trecătoare.

Din când în când ne izbeşte realitatea acestor cuvinte. La sfârşit de an sau cu ocazia zilei de naştere, când ne uităm în spate la ceea ce am făcut, observăm că nu am realizat nimic valoros. Toate grijile şi eforturile noastre, toate lucrurile pe care le-am spus şi le-am făcut, nu au lăsat nimic în urmă. Nu a rămas nimic- cu excepţia, probabil, a acţiunilor care au izvorât din dragoste, un gând iubitor, speranţă pentru cel de lângă noi, ceva ce a apărut din senin, probabil nici nu ai fost conştient de el.

         Unde ne duc cu gândul toate acestea? E foarte limpede. Totul, toată cunoştinţa, perspectiva, gândirea şi cuvintele noastre ar trebui să pornească din dragoste şi la fel să se întoarcă. Întrucât doar gândurile care izvorăsc din dragoste, în dragoste, rămân şi nu au niciodată un sfârşit.

        De ce trebuie ca toate celelalte să se încheie la un moment dat şi de ce dragostea dăinuieşte? Pentru că o persoană renunţă la ea însăşi doar în dragoste, în felul acesta ea pune deoparte dorinţele proprii de dragul celuilalt. Pentru că dragostea este singura pe care nu o creez eu, nu vine de la mine, ci din altă sursă, de la Dumnezeu. Pentru că doar prin dragoste poate Dumnezeu să lucreze prin noi- întrucât în toate celelalte suntem noi cei care acţionăm, sunt gândurile noastre, vorbele noastre, cunoştinţa noastră....

      Iar ceea ce ne aparţine nouă se va epuiza, tot ce avem vom pierde, dar ce vine de la Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu, rămâne. Pentru că dragostea este însăşi expresia fiinţei Lui, din acest motiv ea nu are sfârşit... ea se îndreaptă atât spre prieteni cât şi spre duşmani şi nu abandonează pe nimeni niciodată...

fragment din "The Collected Sermons of Dietrich Bonfoeffer" preluat de pe Christianity Today