In timp ce soseaua fugea repede de sub picioarele mele, priveam uimita la padurile de pe dealurile Romaniei noastre dodoloate. Nu le gaseam nici un cusur... Pareau sihastre pe campiile indepartate, dar de fapt, se aveau una pe alta. Erau imbracate decent, in sute de nuante de verde, bogate in frumusete si tacute. Le gaseam tare misterioase si m-am gandit ca asa ar trebui sa fie o femeie: tacuta, decent imbracata, tainica si bogata in frumusete. Orice barbat sa doreasca sa o cucereasca si dornic sa afle ce se ascunde dincolo de aparentele fatadei...

Am incercat sa ma gandesc la ceva urat creat de Tata, dar nu am gasit nimic, in afara de om. Si cand mi s-a intrezarit acest gand, de fapt m-am gandit la degradarea lui din cauza pacatului, nu la aspect. Cred si sunt sigura ca Adam si Eva au fost tare frumosi. Tare drag ii era lui Tata sa stea la taclale cu ei in racoarea diminetii.
Mi-o imaginez pe Eva inconjurata de aura puritatii ei si pe Adam curtenitor cum statea langa ea. Nu aveau nici un cusur. Erau perfecti, iar atmosfera dragostei desavarsea peisajul. Nu trebuia nimic schimbat pentru ca totul era perfect. Numai ca tot ce e frumos dureaza putin...

Chiar daca Paradisul a fost pierdut, el ne asteapta intr-o noua forma. Il vad pe Dumnezeu Nerabdator, asteptand cu bratele deschise la Poarta, ca tatal ce isi astepta fiul risipitor. Oh, ce mult astept acea eterna imbratisare in care ma voi lasa mangaiata de Mainile Lui gaurite de pacatele mele... Imi e prea dor de Tata sa nu plang...

Azi m-am hotarat sa fiu o padure deasa. Cine-i viteaz, are dreptul sa se aventureze printre copacii infrunziti. Cine stie... poate descopera o pasune inflorita si un rau cu apa limpede si rece...
Si ca sa nu uit... sunt sigura ca vor fi si multe papadii... Le ador! Asa simple cum sunt ele, mi-au dat o lectie de viata: floarea lor galbejita nu traieste mult, ci doar primavara cateva saptamani. Numai ca, atunci cand se trec, isi transforma aura in mici smocuri pufoase ce se las purtate de vant incolo si-n coace, dansand jucause spre cer. Si care e lectia?
Ei bine, asa e si omul. Nu traieste mult, chiar daca asa i se pare. Numai ca dupa ce va fi sa expire anotimpul meu, vreau sa las in urma mea mici smocuri de amintiri care sa calauzeasca oamenii spre cer...

Si-asa am sa trec ca iarba... Sau poate ca aburul. Prefer sa fiu o papadie...