Cand eram mica, imi placea sa ma joc imaginandu-mi ca sunt mare si am responsabilitati vrednice, cum ar fi gatitul, copiii, gradinuta... Numai ca acum cand am ajuns mare, tanjesc dupa jocul imaginar si gandul copilariei.

Realizez ca timpul trece doar privind efectele lui, atat. Nu-mi dau seama cand trage lacom de fiinta mea ca sa cresc, nici cand imi micsoreaza lumea visului sau imi ingusteaza imaginatia. In schimb, imi umple pivnita inimii cu ingrijorarile responsabilitatilor, se chinuie sa daltuiasca statui ale lucrurilor fara importanta si imi ocupa camara mintii cu raceala, ganduri dure si rafturi intregi cu "to do list"...

Nu mai vreau nimic decat sa fiu copil... Sa imi julesc genunchii dupa trantele cu bicicleta, sa ma joc "7 pietre", sa alerg dupa pisici cu pistolu de apa si sa adorm la cantecul lin al mamei, purtata, mai apoi, in adancimea visurilor curate si neintinate.

Mi-e dor... Si inca cum...