Amalgam de toamna tarzie

In negura ce lasa-n inima racoare
tac, simtind ca nu mai am suflare...
E limpede ca lumea trece
si sufletul tanjeste ca sa plece...
Sa zboare in clipit de vis,
sa nu ramana vesnic trist.

Ce-i trist?
E inima sau gandul?
si ce nesiguranta stapaneste
acolo unde numele-ti lipseste?
Atarna praf de stele
pe cerul inimii mele...
Dincolo de negura cea cenusie
E gata-a arde ca faclie
durerea,
redinad din nou puterea
ce imi transforma, necazu-n bucurie.

E toamna si natura trece.
Ramane-n urma doar acea suflare rece,
a ceea ce credeam ca e odata ...
si nu mai e.
A fost si e si-acum furata!

Pe drum, in doi genunchi se urca
cu mainile incrusiate-n sus
Si-acolo unde calea se bifurca
Si totul pare ca te-ncurca,
Sta crucea atarnata-n sus!

Raman in gandul vesniciei...